22 iunie 2013

A venit vacanta

Pentru titlul postarii oscilam intre "A venit vacanta" si "S-a terminat scoala", dar am zis ca macar inceputul a ceea ce voi spune ar trebui sa fie optimist, asa ca am ales prima varianta. Acum multi dintre voi s-ar intreba "care e partea negativa a finalului de an scolar?" si si-ar raspunde singuri "probabil ca examenele". Nope.
Problema mea cu clasa a opta nu e legata de examene (desi am ceva emotii si pentru ele). Ceea ce ma deranjeaza e faptul ca ma despart de colegi si ca sfarsesc abrupt o etapa de o importanta uriasa in viata mea. Probabil nu sunt singura care constientizeaza ca am petrecut in generala mai bine de jumatate din viata, ca am crescut in scoala aia si ca majoritatea amintirilor mele sunt legate de ea. As putea sa ma plimb prin cele doua cladiri cu ochii inchisi si tot as nimeri unde as vrea. I-am cunoscut pe toti: elevi, profesori, restul personalului scolii. Am luat parte la tot felul de activitati, am legat prietenii, am invatat extrem de multe lucruri si am ajuns sa consider scoala a doua familie. Si acum? Plec la liceu, unde nu mai stiu pe nimeni. Ma despart de un loc care a devenit o parte din mine, o despartire brusca si nu extrem de dorita.
Pe colegi ii stiu de 8 ani. Ii cunosc pe fiecare, cu bune si cu rele, si am amintiri cu toti. Cu unii din ei as fi putut fi sora la cat de bine ne-am inteles. Fiecare din noi s-a dezvoltat in colectivul asta, ceea ce face despartirea urata. Urata de tot.
N-am plans si n-am avut cine stie ce emotii ieri, la premiere. Ce se spunea prin statie nu se auzea, au venit doar vreo jumatate din cei din clasa, totul a fost pe graba. Nu s-a putut spune ca am pasit pentru ultima olara pe poarta scolii, fiindca examenele se apropie cu o viteza infricosatoare. All in all, ziua de ieri n-a fost speciala. Si totusi, simt un gol interior, o bucatica lipsa, care s-a detasat odata ce am realizat ca nu mai e scoala mea, locul in care ma simteam in largul meu cunoscand atatia oameni, hoinarind prin clase si cantand prin curte. Acum e a doua casa a celor mici, care mai au destul timp sa se acomodeze si sa se bucure de tot ceea ce eu as vrea sa retraiesc, dar nu mai pot.
La toamna migrez spre alta casa, in care voi sta insa doar 4 ani. Sper sa fie bine, mi-am cladit sperante mari care depind de felul in care am sa ma acomodez. Sunt o fire prietenoasa si-am sa fiu inconjurata de tineri ca mine, deci totul va fi in regula. Cel putin asta-mi repet de 10 ori pe zi, alaturi de vesnicul "Vreau la liceu", care pare a fi formula ce ma ajuta sa ma despart mai usor de generala. Nu sunt complet sincera cu mine, dar mi-e mai usor asa.
N-am sa mai merg la scoala cu obisnuitii colegi, luand-o pe un drum la dus si pe altul la intors pentru ca asa ne-am obisnuit. N-am sa mai stau in ultima banca alaturi de Mich, razand, fangirluind si certandu-ne. Nici pe Blanket si Googga n-am sa le mai vad atat de des, fiecare mergand in alta parte la liceu. Ne imprastiem, ne ducem care incotro ne cheama vocea aia care ne tot sa sfaturi in viata. E ceva normal si ciudat totodata, sa-i vad pe toti plecand pe drumul lor, separati, nemaifiind fragmente ale aceleiasi povesti de clasa.

Am sa pastrez cravata. Si carnetul, desi se va dezintegra singur la starea in care e. Am sa-mi iau camasi albe din plin si, cand voi reusi sa fug de la ore, am sa iau trenul si-am sa revin in generala, sa mai fiu macar o ora eleva domnului profesor de istorie, a doamnei profesoare de fizica sau a celei de biologie. Am sa ma imbrac de parca locul meu ar fi inca acolo, am sa-l pacalesc pe comunistul de domn' gardian sau am sa intru pe la cancelarie cum, de altfel, faceam si pana acum. Pentru ca pot. Pentru ca indiferent ce s-ar intampla, asta ramane scoala mea, unde voi fi primita cu bratele deschise de atatia oameni minunati. Doar pentru ca viata merge inainte, asta nu inseamna ca n-am dreptul sa ma intorc din cand in cand in trecut, sa trag cu ochiul la amintirile atat de placute pe care le-am acumulat si sa traiesc, macar pentru putin, in ceea ce a reprezentat copilaria mea.

Gata cu melancolia si postarile de genul asta, promit. Curand am sa intru in mood-ul de "Ce ma fac cu viata mea daca nu iau note mari la Evaluare?" si am sa devin la fel de stresanta ca de obicei :)

3 comentarii:

  1. Oh, mi-aduci aminte de cum eram si eu cand am terminat a 8-a:). Doar ca pe vremea mea *batrana de mine:))* am dat examenele in timpul anului, asa ca premierea chiar a fost ultima data cand am calcat prin generala (cel putin alaturi de colegi, ca am mai fost o data pentru completarea fisei cu liceul). Ma simteam asa de seaca si aiurea si deja mi-era dor de scoala, de colegi, de profesori..mai ales ca bunica locuieste chiar langa scoala, deci curtea scolii a fost si locul vacantelor mele, e intreaga mea copilarie acolo. Totusi abia asteptam sa ajung la liceu. In primele saptamani nu mi-a placut mai deloc, a fost o schimbare mare si eram ceva gen 'ce naiba caut eu aici?!', dar acum il ador si am uitat cu totul de generala si, desi mai am un an de petrecut aici, mi se pare ataaat de putin si imi pare asa de rau ca am sa-l parasesc curand...Daca in generala ne imprastiem, atunci ce se poate spune ca facem la facultate, cand fiecare pleaca prin al colt al tarii? Mi se pare frumos ca fiecare isi urmeaza visul asa cum poate si isi doreste mai mult, dar totusi trist ca asta se intampla printre atatea despartiri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Examenele in timpul anului suna asaaa bine acum, pe vremea asta am fi scapat si noi :)) Despartirea are si parti bune, si parti rele, iar mie imi place sa cred ca n-o sa uit colegii din generala conform zicalei ca "in 10 ani nu va mai salutati pe strada". Ar fi dragut sa ramanem un grup chiar daca suntem imprastiati prin toata tara.

      Ștergere
  2. E si frumos, si trist in acelasi timp, dar in final totul va fi ok. Tot ce pot sa sper e sa nu ajung ca-n zicala aceea ca "peste 10 ani te intalnesti pe strada cu fostii colegi si nici nu va salutati". Asta chiar ar fi trist.

    RăspundețiȘtergere

Tu ce părere ai?

Ti-a placut? Transmite mai departe!