26 mai 2013

Recenzie ♣ Jocurile foamei, by Suzanne Collins



Ai putea supravietui in salbaticie, de unul singur, cand toti cei din jur fac tot ce pot ca sa nu apuci dimineata urmatoare?
Intr-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odata ca America de Nord se intinde natiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douasprezece districte conduse cu o mana de fier, in fiecare an este organizat un concurs sadic si sangeros –Jocurile Foamei. Douazeci si patru de adolescenti sunt rapiti de langa familiile lor si aruncati in lupta pe viata si pe moarte, televizata in direct si urmarita cu frenezie. Doar unul dintre ei se va intoarce acasa faimos, bogat si... viu. Cine va castiga cursa nebuna pentru supravietuire?



Am citit cartea asta pe la sfarsitul lui decembrie, impulsionata de toate parerile bune auzite despre ea.

Panemul este casa lui Katniss Everdeen. Un teritoriu impartit in douasprezece districte, fiecare avand o specializare, fiecare trimitand Capitoliului resursele necesare unui trai opulent. Un teritoriu condus de un sistem nedrept si partinitor ce-l are drept lider pe presedintele Snow.
Katniss traieste intr-unul dintre cele mai sarace districte: Districtul 12. In urma mortii tatalui ei intr-un accident in mina, aceasta e nevoita sa incalce legile, mergand la vanat pe teritorii interzise si vanzand ceea ce prinde pe piata neagra, totul pentru a-si intretine mama si sora mai mica, Prim.
Viata in cartierul marginas e dificila, dar Katniss s-a obisnuit. Vanatul a devenit o rutina, traiul acesta parandu-i-se firesc si, intr-un fel, fericit. Dar totul urmeaza sa se schimbe.
In fiecare an, guvernul organizeaza celebrele Jocuri ale Foamei, in care 24 de adolescenti se lupta pentru supravietuire pe o arena in care conditiile vitrege sunt intrecute numai de dorinta de sange a adversarilor. Motivul pentru care tinerii trebuie sa lupte pana cand doar unul ramane in viata e simplu si egoist: in urma unor rascoale sangeroase, guvernul doreste sa le aminteasca tuturor locuitorilor din Panem ca sunt sub dominatia Capitoliului, revoltele fiind sortite esecului. In ziua in care numele celor doua tributuri sunt alese, pe unul din bilete e scris numele Prim Everdeen. Disperata si constientizand ca sora ei nu are nicio sansa in arena, Katniss se ofera voluntara, urmand a participa la Jocuri alaturi de Peeta Mellark, baiatul brutarului.
Impreuna cu ghida tributurilor din Districtul 12 - Effie Trinket - si cu unul din putinii locuitori ai acestui district care a castigat Jocurile - Haymitch - cei doi tineri ajung in Capitoliu, unde conditiile sunt net superioare celor din provincii: tehnologia este avansata, mancarea este din belsug, iar oamenii traiesc in puf.
Dupa ce concurentii sunt prezentati tarii prin intermediul unei emisiuni televizate - in care Peeta, la sfatul lui Haymitch, isi declara in direct iubirea pentru Katniss -, soseste ziua cea mare, ziua in care incepea cea de-a saptezeci si patra editie a Jocurilor Foamei. Katniss trebuie sa lupte impotriva a douazeci si trei de adolescenti, din care unii sunt masini de lupta special antrenate pentru acest eveniment.
Daca va supravietui puteti afla citind cartea, unde, pe langa incercarea de a ramane in viata a fetei, sunt prezentate atat relatia ei cu celelalte tributuri - *cough* Peeta -, cat si mesajele subtile pe care stilul de a fi al tinerei le transmite tuturor locuitorilor Panemului care spera la o viata mai buna.

Mi-a placut cartea asta destul de mult, fiind preferata mea din toata seria. Am apreciat faptul ca in sfarsit dau de un personaj principal care nu capata peste noapte abilitati extraordinare, ceea ce a facut povestea mai credibila. Poate veti sari intreband "Cine considera credibile niste jocuri in care copiii se omoara intre ei?". Chiar astept sa faceti asta, ca sa raspund: cati dintre voi v-ati uita la asemenea jocuri, daca acestea s-ar difuza la TV?

Katniss a fost, dupa cum tocmai am zis, un personaj pe gustul meu: crescuta cu arcul in mana, uneori coplesita de sentimente, alteori avand destul sange rece cat sa ia cele mai bune decizii pentru a ramane in viata. Ar fi fost interesant daca ar fi cedat mai greu jocului lui Haymitch, gasind alta cale de a induiosa sponsorii. Dar nu, ea a trebuit sa arate afectiune din plin pentru micutul de Peeta, care, dupa mine, a fost doar o povara uriasa. Pe bune, omul ala n-a facut absolut nimic util in toata cartea, decat "X"-ul ala de pe mana lui Cato.
Peeta m-a enervat de la un capat la altul, avand mai putin masculinitate decat o floare de nu-ma-uita. La inceput am crezut ca e doar putin timid, apoi m-am convins ca e pur si simplu fraier, concluzie accentuata si de faptul ca *Spoiler Alert* nu s-a prins ca tipa n-are sentimente pentru el, indiferent de cantitatea de paine pe care a aruncat-o in ea in urma cu 100 de ani. Pe langa asta, dupa ce a fost reunit cu ea, n-a facut decat sa o incurce si s-o faca sa-si riste viata ca sa-i aduca lui medicamentul miraculos al zeilor.
Mi-a placut Haymitch. Mda, betivul ala a fost de departe personajul meu preferat. Initial am zis ca e un nenorocit caruia nu-i pasa deloc de viata celor doi, dar, ca si in cazul lui Peeta, m-am inselat. Pana la urma omul a facut o treaba excelenta, a convins sponsori, i-a sfatuit pe iubitii pufosi ai tragediei si a reusit sa o faca pe Katniss sa inteleaga mesajul ascuns in spatele fiecarui ajutor.
Ar fi multe de zis despre fiecare personaj in parte, dar ma voi rezuma la cateva comentarii scurte: Effie a fost mai mult de umplutura si ca sa demonstreze cat de ciudati sunt locuitorii Capitoliului, Tresh si Rue au fost ok, el onest si ea ghinionista, Cato, Clover & co. au fost niste nenorociti, iar in fruntea tuturor s-a clasat presedintele Snow, personajul malefic - dar totusi calculat - care a privit totul din umbra. Despre Gale nu prea am ce sa spun de acum, fiindca a aparut mai mult in urmatoarele volume, dar totusi: asdfghjkl ce tip!


Actiunea a fost din plin, mai ales fiindca formatul Jocurilor a incurajat descrierile alerte de batalii si de trucuri folosite pentru supravietuire. Si, daca tot a venit vorba de Jocuri, trebuie sa spun ca ideea din spatele lor mi s-a parut geniala. Totul a fost gandit in amanunt: arena, continutul Cornului Abundentei, mutantii, tunurile care anunta mortii si faptul ca ei apar seara pe cer ( chestie care, dupa mine, are rolul de a speria mai tare concurentii ramasi in viata, care n-au decat sa-si faca griji ca lupta va deveni mai acerba ). Ce nu le-a iesit organizatorilor? Scena cu noua regula. A fost o incercare eronata de a amuza si mai tare publicul, oferindu-le false sperante tributurilor. Eh, teribilismul costa, dar daca nu ar fi fost el, probabil ca urmatoarele carti nu ar mai fi avut vreun scop.
Finalul cartii nu a lasat loc de prea multe intrebari. De fapt, singurul lucru care poate ramane pe creierul cititorilor este gandul la repercursiunile avute de ideea cu fructele - idee care i-a lovit fix in fata aia machiata si operata pe organizatorii Jocurilor -, pentru ca era evident ca apele nu pot ramane linistite. Actiunea aceea a avut darul ca, desi a fost realizata din disperare, sa poata avea consecinte si sa miste ceva in inima Panemului. Ce anume? Ce fructe? Despre ce vorbesc aici? Ramane de vazut in volumul 2.

Ca o concluzie, as putea spune ca Jocurile Foamei e o distopie excelent scrisa, cu personaje aproape-deloc enervante ( lucru rar, rar de tot ) si care tine cititorul in suspans pana la ultima pagina... si dincolo de ea.

Nota: 4.5/5


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Tu ce părere ai?

Ti-a placut? Transmite mai departe!