12 aprilie 2013

Recenzie ♣ Ce-as fi eu fara tine?, by Guillaume Musso

Inima lui Gabrielle este sfâşiată între două feluri de iubire. Cea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit si cea pentru tatal ei. Primul este un poliţist pasionat de meseria lui, celălalt este un hoţ celebru. Însă amandoi au dispărut cu cincisprezece ani în urmă. Într-o bună zi, la aceeaşi oră, tatăl rătăcitor şi iubitul rămas pe un alt continent reapar, în chip straniu, în viaţa ei. Curând, Gabrielle îşi dă seama că cei doi sunt prinşi într-o cursă mortală. Destinele lor nu pot fi separate. Pe cine să salveze şi pe cine să piardă?


Intre Martin si Gabrielle a fost dragoste la prima vedere, dar destinul i-a despartit prea devreme. Totusi, au ramas inchisi unul in inima celuilalt timp de cincisprezece ani, sperand ca se vor intalni. Cel putin pentru tanarul francez lucrurile au decurs asa. Despre Gabrielle nu stiu ce sa spun. Intr-o vreme a parut ca-l uitase, mai tarziu sentimentele fata de el au reaparut, totul desfasurandu-se intr-un cadru plin de suspans si impuscaturi.


Archibald a savurat fiecare clipa a jocului pe care il are cu Martin, jocul de-a soarecele si pisica ce i-a marcat ultimii trei ani din viata. Pentru Gabrielle a avut sentimente contradictorii: pe de o parte era fiica lui, pe de alta parte era fiinta ce i-a rapit iubirea vietii.
Confruntarea dintre cele trei personaje era inevitabila. A fost de-ajuns o amprenta ca totul sa izbucneasca si cartea sa prinda viata. In prima jumatate a volumului am putut admira modul in care McLean isi planuia toate furturile, iscusinta de care dadea dovada. I-am descoperit si motivele, pe baza carora cartea a evoluat intr-o multitudine de confruntari intre hot si politist, intre tata si cel ce o poarta in inima pe fiica lui de ani intregi.
"Ce-as fi eu fara tine?" este atat o carte de dragoste, cat si un roman politist. O imbinare destul de reusita a celor doua genuri, care mie mi-a placut. De admirat este si perceptia autorului fata de moarte, pe care o ia drept un aeroport. Acea parte a cartii a fost cea mai sensibila si ma indoiesc ca a existat cineva care, citind-o, nu si-a pus nicio intrebare.
Imi place modul in care Guillaume Musso complica lucrurile pana la extrem, pentru ca in final sa vina cu o solutie multumitoare pentru toata lumea. In cartile sale nimeni nu ramane neimpacat, iar daca moartea isi face aparitia in peisaj, atunci scopul ei este unul precis si in folosul tuturor.
Personajele au fost construite dupa un model destul de complex, care sa le scoata in evidenta atat calitatile, cat si defectele. Cel mai elocvent exemplu din carte este Martin, care incearca sa-si inchida sentimentele intr-un loc de unde sa nu poata iesi, tulburandu-i evolutia in cariera. Martin s-a lasat acaparat de obsesia pentru Archibald, uitand de tot ce il inconjoara si construindu-si lumea in jurul celebrului hot de tablouri, pe care doreste sa-l cunoasca si sa-l inteleaga... ca sa-l poata prinde. Si totusi, la revederea cu femeia pe care a iubit-o timp de 15 ani, obsesia parea sa fi trecut pe planul doi. Dar nu pentru mult timp, fiindca in curand se descopera ca Gabrielle e nimeni alta decat fiica lui Archibald, pusa in fata celei mai grele alegeri din viata: tatal ei sau cel de care, desi nu vrea sa recunoasca, e inca indragostita?

Daca vreti sa aflati cum evolueaza lucrurile, n-aveti decat sa cititi cartea. Eu spun ca merita.


Nota: 3/5

*Pentru cei care au citit cartea: i s-a mai parut cuiva genial faptul ca apare si Elliott pe acolo?

Un comentariu:

  1. Guillaume Musso mi se pare puțin aiurea și exagerat, ca să fiu sinceră. Am observat că scrie ca Balzac, personajele se regăsesc în mai multe cărți. Totuși, eu spun că-i mediocru, chiar deprimant. Nu mă încântă.

    RăspundețiȘtergere

Tu ce părere ai?

Ti-a placut? Transmite mai departe!