16 septembrie 2012

Confesiuni

Nu stiu de unde se aude. Aceeasi eterna melodie, care imi trezeste o serie de amintiri extraordinare. Cat sa fi trecut? O luna si doua saptamani? Fix.
"Dead Man Walking" nu e genul meu de melodie. Nici pe departe. Si totusi, de la mijlocul vacantei cantecul asta s-a legat de un nume si de un chip. Inca imi amintesc cat puteam sa rad cu Michelle de fiecare data cand o auzeam, iar el se plimba undeva in fundal. I se potrivea perfect.
Nu e vina mea ca a fost las. Daca nu ar fi fost atat de las poate ca lucrurile ar fi stat altfel. Dar nu, el nu putea sa mi-o spuna in fata, trebuia sa puna pe altcineva sa o faca. Nu mi-a placut deloc situatia, de unde si raspunsul neintarziat pe care i l-am dat.
N-am tolerat niciodata oamenii care nu sunt in stare sa-si rezolve problemele singuri, mai ales cand vine vorba de sentimente. Cred ca niciunei fete nu-i convine ca un baiat sa-si roage un prieten sa puna "intrebarea" in locul lui. Asta e dovada ca nu vrea sa recunoasca ce simte de fata cu obiectul afectiunii sale. Si atunci de unde sa stie biata fata daca el chiar tine la ea? Nu are cum sa stie, ba mai mult, se va indoi sincer de intreaga situatie.
Revenind la exemplul particular, toata intamplarea a fost o mare prostie. Dupa ce le-a facut capul calendar tuturor exprimandu-si iubirea nemuritoare, a pus pe altcineva sa faca treaba in locul lui. De parca n-ar fi putut spune aceleasi cuvinte inca unei persoane. O spusese tuturor celorlalti, ce naiba!
M-am simtit prost. Facand ce a facut, mi-a parut ca isi bate joc de mine. Asa ca l-am facut si eu sa se simta prost, de fata cu destule persoane. Sa vada cum e. Stiu ca am fost rea si ca poate ar fi trebuit sa ma prefac macar ca ma gandesc, dar n-am putut. Nu-mi sta in fire sa ma prefac. Imi place sa cred ca sunt o persoana sincera, desi stiu ca sinceritatea mea a facut destule victime.
La o luna si jumatate dupa incident, ma aflu intr-o situatie asemanatoare. Dar de data asta ceva ma impiedica sa fiu sincera. Sa fie faptul ca nu ne cunoastem? Sau ca am vorbit doar de vreo doua ori despre niste nimicuri? Tot ce se poate. Totusi, nu stiu cat am sa mai pot lupta cu adevarul care imi tipa sa-l rostesc. Si daca am sa rabufnesc, daca am sa spun totul, ce? Probabil am sa fiu refuzata intr-un mod amabil, iar apoi persoana in cauza se va gandi ca n-am o doaga. Ceea ce ar fi perfect normal.
Poate ca de-asta tac. De frica unui refuz continui sa ma amagesc, sa sper intr-o minune. L-am zapacit cu identitatile mele multiple. Sunt vreo 3, daca stau sa ma gandesc. Nici nu cred ca poate face legatura intre ele, saracutul. Dar stiu ca daca l-as ajuta sa faca legatura, ar trebui sa-i spun ce simt. Si mi-e frica de asta, mi-e frica de raspunsul lui ( mai mult ca sigur negativ ) si de tot ce ar urma dupa aceea. Poate ca, in final, si eu sunt un fel de zombie care fuge de sentimente din teama de a fi ranit.

De-am avea un nou coleg, un Prince Charming si o poveste perfecta... Ce vis de copil mic!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Tu ce părere ai?

Ti-a placut? Transmite mai departe!